Potrivit legislatiei noastre, bunurile dobandite inainte de casatorie sunt bunuri proprii. Insa, ce se intampla daca unul dintre soti a dobândit înainte de căsătorie un bun și acum dorește să îl facă comun?
De cele mai multe ori se ajunge in aceasta situatie atunci cand discutam despre un bun care este achiziționat inițial de unul dintre soți înainte de încheierea căsătoriei ( momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este anterior momentului încheierii căsătoriei), însă achiziționarea apartamentului se face cu credit bancar iar ratele sunt plătite de către ambii soți.
Daca soții se căsătoresc ulterior, este bine ca situația juridică a bunului să reflecte realitatea modului în care s-a contribuit la achiziționarea acestuia.
Cea mai simplă variantă pentru ca bunul astfel dobandit (inaintea casatoriei) să devină bun comun rămâne convenția matrimoniala. In alta ordine de idei, sotii trebuie sa încheie o convenție prin care isi aleg regimul comunității convenționale, introducand o clauză prin care bunul respectiv, anterior bun propriu al unuia dintre soti va fi introdus în comunitatea de bunuri a soților.
Cu toate acestea, simpla menționare in conventie a faptului că un bun anterior propriu va fi inclus în comunitate fără alte mențiuni este de natură să conducă la concluzia că acest lucru s-a făcut fără o contraprestație, are caracterul unei donatii ( iar donațiile dintre soti pot fi revocate ).
Astfel, în cuprinsul convenției matrimoniale trebuie inserate si rațiunile care au stat la baza includerii bunului în comunitate. De exemplu, se poate menționa faptul că, acest bun a fost introdus în comunitatea de bunuri întrucât ratele pentru achiziționarea acestuia au fost suportate în comun de ambii soți.
O altă metodă prin care se poate realiza această transformare a bunului propriu în bun comun al soților o reprezintă încheierea unei recunoașteri de datorie prin care unul dintre soți recunoaște dreptul de creanță al celuilalt cu privire la ratele achitate de către acesta. Ulterior, se poate încheia un contract de dare în plată, prin care, în vederea stingerii dreptului de creanță anterior recunoscut, soțul inițial unic proprietar asupra bunului respectiv transmite celuilalt soț o cotă-parte din acesta.
Nu este exclusă nici posibilitatea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare între soți, dacă soții într-adevăr doresc să efectueze plata unui preț pentru transmiterea acestui drept de proprietate. Cu toate acestea, pentru a evita discuțiile ulterioare despre faptul că sumele de bani folosite pentru achiziționarea cotei din bun provin de asemenea din comunitate – incheierea contractului de vanzare cumparare este oportuna doar în situația în care se poate stabili in concret proveniența sumelor de bani folosite ca fiind bunul propriu exclusiv al soțului cumpărător.